Cum ne va găsi Hristos?

Cuprinşi de o adevărată isterie a eshatonului cu iz hiliast şi sectar, mulţi creştini dreptmăritori ai acestor zile, caută cu disperare semne ale iminenţei sfârşitului lumii, panicaţi de atâtea dispute, aproape nimeni nu îşi mai aduce aminte de modul în care Hristos Domnul ne-a învăţat să trăim:"drept aceea, privegheaţi că nu ştiţi ziua nici ceasul când vine Fiul Omului"(Mt. 25,13)
Pilda celor 10 fecioare din cap. 25 al Evangheliei după Matei, ca si cea a talanţilor, sunt imagini care oglindesc realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu, şi mai ales modul prin care se ajunge acolo.
Fiecare din noi alegem prin intensitatea sporită sau prin lipsa vieţii noastre duhovniceşti, categoria celor primiţi sau lăsaţi afară din ospăţul Acestei Împărăţii, singura eternă şi fericită.
Mi-a atras atenţia întotdeauna, pasajul în care se face anunţată sosirea mirelui pe care-l aşteptau cele 10 fecioare:" iar la miezul nopţii, s-a făcut strigare: iată Mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui" (Mt. 25,6)
Dacă ne gândim că noaptea adică întunericul, e opus al luminii dar şi starea de existenţă a răului, cu precădere teren de acţiune a diavolului, la care mai adăugăm şi remarca paulină " altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul..." şi " să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roadă ale întunericului ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă" ne dăm seama că, lumea decade din ce în ce mai mult în " noapte" şi că miezul acestei nopţi se apropie.
Creştinismul a scos lumea din întunericul în care se afundase, dar azi se pare ca lumea prefereă o întoarecere la acel întuneric refuzând lumina şi viaţa în Hristos-lumina lumii, deoarece tuturor parcă ni se pare mai atractivă, mai comodă viaţa lumii moderne cu luxul şi cu bucuriile ei trecătoare.
Există însă o "taină a fărădelegii" ce se lucrează sub nasul nostru, ea se extinde în vieţile şi sufletele noastre atât de subtil încât şi noi la fel ca şi fecioarele fără de minte, vom rămâne fără untdelemnul credinţei a iubirii şi a nădejdii în Dumnezeu iar tragedia noastră va fi aceea că nu vor mai exista nici aceia care "vând" ca să avem de unde "cumpăra" pentru ca la acel miez al nopţii când Mirele va veni, va fi prea târziu.
"Miezul" acesta al nopţii pare a fi momentul de apogeu al lucrării întunericului, când nimeni nu va mai mărturisi Lumina când după cuvintele Mântuitorului, " urâciunea pustirii" va sta în locul cel sfânt (Mt. 24,15)- atunci se va sfârşi istoria şi lumea cu răutatea ei," căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului"
Şi totuşi pe lângă aceste indicii, Hristos ne spune limpede: " iar de ziua şi de ceasul acela, nimeni nu ştie nici îngerii din Ceruri nici Fiul, ci numai Tatăl" evidenţiind Domnul că momentul Parusiei şi al Judecăţii este exclusiv în voia şi pronia Tatălui Ceresc.
Dacă citim cap 24-25 al Evangheliei după Matei, ne vom da seama nu numai de evenimentele ce vor preceda Parusia, dar mai ales de ceea ce noi avem de împlinit pentru a moşteni Împărăţia: " asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea să ştiţi că este aproape la uşi.... de aceea şi voi fiţi gata că în ceasul în care nu gândiţi, va veni Fiul Omului.." (Mt 24,33, 44)
Dacă ne dorim fericirea adevărată şi veşnică, avem mult de priveghiat la noi înşine la cei pe care îi iubim dar totul cu mai multă iubire de Dumnezeu cu mai multă credinţă şi nădejde în El toate aprinse de flacăra neîntreruptă a Rugăciunii, fără acestea suntem în întuneric şi nu cumva să fim printre cei(şi bine ar fi să nu fie nimeni) care vor auzi: " Adevărat zic vouă nu vă cunosc pe voi"

Nu doresc prin unele formulări de la debutul acestui post sa aduc vreo jignire unor fraţi care cu inimă bună şi fidelitate faţă de Biserica lui Hristos, caută să aducă lumină şi cunoaşterea adevărată a multor probleme pe care le trăim azi

Dan Puric la Oradea

15 iunie 2009, Casa de cultură Oradea







Ieri, 15 iunie spre seară, am avut parte de un "duş" revitalizant şi răcoritor pricinuit de întâlnirea cu maestrul Dan Puric. Contestat mai nou de unii, Dan Puric a venit la Oradea şi în acest an, pentru a face ceea ce de obicei ar trebui să facă alţii, adică a lega cultura, intelectualitatea, tinerii, arta de coloana vertebrală a neamului nostru care e Biserica, cum spunea el să măture cărarea spre biserică, spre Hristos. Şi face acest lucru conştient de dezastrul total în care ne complacem azi şi totodată cu o forţă mărturisitoare fără ocolişuri şi fără compromisuri, tăind pe viu acolo unde rana puroiază şi doare cel mai tare adică in conştiinţele şi sufletele îmbătate de iluzii şi autosuficienţă a celor ce îl ascultă.

"Nu am venit să vă promit măriri de salarii şi nici măriri de alocaţii sau pensii, ci am venit la Oradea ca să vă aduc aminte de sufletele dumneavoastră frumoase”

Sala plină până la refuz, încât mulţii dintre noi am ocupat scările şi intervalele dintre scaune, a fost dovada că românii au dat glas frumosului din ei după cum spunea oaspetele nostru; că neamul acesta nu e pierdut definitiv şi iremediabil; că oamenii caută să se mai scuture de povarara grea de imbecilizare şi îndobitocire la care sunt supuşi prin tot ceea ce văd şi trăiesc în ţara aceasta. Audienţa diversă ca intelect, vârstă, ideologie, etnie şi chiar confesională, s-a arătat electrizată de mărturia autentică, de sinceritatea, de naturaleţea omului frumos care le vorbea şi care şi-a atins scopul acela de a-i face pe cei prezenţi să descopere în ei înşişi frumuseţea adevărată dată de Dumnezeu.

Oradenii au primit cu bucurie cartea " Despre omul frumos"-ultima apariţie editorială semnată Dan Puric, dar şi o inedită lucrare a Părintelui Ioan Alexandru Mizgan, " Demnitatea Mărturisirii- Dan Puric în Ţara Crişurilor" o suită de dialoguri dintre Părintele Ioan şi Dan Puric unele apărute în ziarele locale şi regionale, altele reproduse în premieră dar care ne arată după cum spune autorul pe "actorul lui Hristos" , "un mărturisitor al Ortodoxiei", pe care "o apără, o descoperă celor care nu le-au căzut încă solzii de pe ochi... şi face lucrul acesta "cu multă însufleţire, cu demnitate şi discernământ duhovnicesc"...Sper că preoţii şi profesorii şi toţi cei prezenţi şi-au însuşit modelul de mărturisire iar delatorilor şi defăimătorilor le spunem ...nimic

Ce minunăţie!

SUSPINAREA ÎN RUGĂCIUNE CĂTRE DOMNUL A IEROSCHIMONAHULUI PARTENIE DIN KIEV

Când amărât de boală voi simţi apropierea sfârşitului meu pământesc: Doamne, miluieşte-mă.

Când sărmana inima mea prin ultimile ei bătăi se va tângui în chinurile morţii: Doamne, miluieşte-mă.

Când ochii mei pentru ultima oară se vor umezi de lacrimi la gândul, că în toată viaţa mea te-am mâniat, Doamne, prin păcatele şi fărădelegile mele: Doamne, miluieşte-mă.

Când bătăile dese ale inimii vor grăbi ieşirea sufletului meu: Doamne, miluieşte-mă.

Când gălbeneala feţei mele şi răceala trupului meu vor săgeta cu frică pe cei din preajmă: Doamne, miluieşte-mă.

Când mi se va întuneca privirea, se va tăia glasul şi va împietri limba mea: Doamne, miluieşte-mă.

Când năluci şi vedenii înfricoşătoare mă vor face să deznădăjduiesc în milostivirea Ta: Doamne, miluieşte-mă.

Când sufletul meu, împovărat de amintirile păcatelor săvârşite şi de frica judecaţii Tale nu va mai fi în stare să lupte cu duşmanii mântuirii mele, care se vor sili să mă tragă de partea întunericului şi a chinurilor: Doamne, miluieşte-mă.

Când sudoarea morţii va acoperi trupul meu, iar sufletul în chinuri sfâşietoare se va depărta de el: Doamne, miluieşte-mă.

Când întunericul morţii va acoperi de la privirea mea tulbură toate lucrurile acestei lumi: Doamne, miluieşte-mă.

Când în trupul meu vor înceta toate simţurile, vor încremeni venele şi se vor împietri muşchii mei: Doamne, miluieşte-mă.

Când la auzul meu nu vor mai ajunge vorbele oamenilor şi sunetele de pe pământ: Doamne, miluieşte-mă.

Când voi asculta judecata Ta dreaptă, care va hotărî soarta mea veşnică: Doamne, miluieşte-mă.

Când trupul meu, părăsit de suflet, se va face pradă viermilor şi stricăciunii şi în sfârşit toată alcătuinţa mea se va preface în scrum: Doamne, miluieşte-mă.

Când glasul trâmbiţei îi va trezi pe toţi la cea de-a doua venire şi se va deschide cartea faptelor mele, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul robul Tău (prenumele).
În mâinile Tale Doamne îmi dau duhul meu. Amin.
Mulţumesc Dan Gheorghe şi http://parinteleefrem.blogspot.com/

Sfânta Cruce: arma de biruinţă a lui Hristos sau stindard electoral?

Se ştie că în România, politicienii sunt capabili de orice pentru un vot în plus care să le permită accesul la "ciolan" încă un mandat. Este evident că nimic nu scapă preocupărilor lor în acest sens nici chiar, sau mai ales Biserica. Deseori pusă la zid de societatea românească în curs de "iluminare", Biserica devine la orice campanie electorală, trofeul sau poate prada pentru care se bat lupii veşnic nesătui din politichia autohtonă. Situaţia nu se datorează exclusiv politicienilor ci trebuie să recunoaştem că Biserica Ortodoxă românească a intrat volens nolens în horă luată de tumultul vremurilor, poate deprinsă obedienţei politice de prea multe decenii roşii.
Hora popilor şi a politicienilor însă, aduce dezgust oamenilor de bun simţ si de bună credinţă atunci când sacralitatea Bisericii este atinsă, când Hristos este uitat şi înlocuit de rânduieli şi planuri omeneşti.
Aşa se face că, fără jenă, politicieni de confesiuni străine ortodoxiei ajung să sărute cruci de faţadă pentru "a da bine" în faţa electoratului fie el şi într-o mică comună.
Mă aflam deunăzi invitat la Taina Sfântului Maslu într-un sat bihorean, când, alături de sărbătoarea pe care comunitatea o închinase lui Dumnezeu, s-a "suprapus" şi inaugurarea unui asezământ cultural al satului; unde după Sf. Maslu a fost invitat şi părintele paroh spre a da cu aghiasmă şi a binecuvânta pe cei prezenţi acolo. Totul s-ar fi desfăurat bine, dacă primarul comunei şi viceprimarul(sectar-penticostal) nu ar fi dat manifestării o tentă electorală mai ales datorită prezenţei domnului dep. Ştefan Seremi(yet no obiections) dar şi a actualului preşedinte al ConsiuluiJudeţean Bihor - Radu Ţârle cunoscut membru al sectei -pardon- confesiunii penticostale, care doar de ceva zile a reuşit să răpească fără vreun temei mai multe posturi neclericale de la Episcopia Ortodoxă a Oradiei, posturi alocate de administraţiile locale precedente din bugetul CJB şi să le "realoce" fraţilor săi de credinţă
Iată-l aşadar pe dl. Ţârle la acest eveniment sărutând Sfânta Cruce cu toată rezerva preotului de a o da spre sărutare lui şi viceprimarului comunei care s-au întins spre ea spre a salva aparenţele dar stârnind ironii. (Tare bună era o poză)
Nu ştiu ce părere au hulitorii Crucii din "confesiunea" dl Ţârle despre acest gest, nici nu contează dar mă întreb oare merită Crucea lui Hristos aruncată în această mocirlă politică? Şi asta e o întrebare -simbol pentru Biserica Ortodoxă. Îmi aduc aminte de acele dumnezeieşti cuvinte " nu aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor".
Sau poate mă înşel eu şi poate Crucea a biruit iar? În cazul de faţă mă tem că nu. Iarăşi Crucea a fost defăimată dar iarăşi Cel ţintuit pe ea,iubind ne iartă

Rugăciunea unui teolog

Cu trei ani în urmă, la mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din Techirghiol, unde slujeşte marele duhovnic Arsenie Papacioc, am ascultat o predică ţinută de Presfinţitul Ambrozie al Giurgiului, pe care n-am uitat-o până azi. Iată de ce. Preasfinţitul ne-a povestit un episod din tinereţea sa când, student fiind şi având multă dragoste pentru Părintele Dumitru Stăniloae, mergea adesea, împreună cu mai mulţi colegi, să îl asculte pe marele teolog. Dar tinerii studenţi nu se mulţumeau cu aceste discuţii ci, după ce Părintele Stăniloae pleca, îl urmăreau în taină, ca să îl vadă cum se poartă în firescul lui de om, nu doar în înălţimea lui de teolog.
Într-o zi, mergând pe urmele lui, paşii i-au dus, pe Părinte şi pe ucenici, într-o bisericuţă. Acolo, fără să bănuiască defel că este văzut, Părintele Stăniloae a inghenunchiat în faţa icoanei Maicii Domnului şi a început să se roage fierbinte.

Studenţii, curioşi, s-au apropiat încet, să-i audă rugăciunea.

- Maica Domnului, spunea Părintele Stăniloae cu lacrimi în ochi, Maica Domnului, dă-mi simplitate!

Aceste cuvinte, auzite din gura unuia dintre cei mai mari teologi ai vremurilor noastre, cum îl numise Olivier Clément, a produs o impresie puternică asupra tinerilor urmăritori. Asmenea, şi asupra mea şi, probabil, şi asupra voastră. Există, cu siguranţă, mulţimi de ispite pe lume, mai joase sau mai înalte. Dar putem noi bănui măcar ce înseamnă ispitele unui teolog de o asemenea înălţime spirituală, dacă noi, râmele care scormonim ici colo câte o carte, eşuăm atât de repede în mândrii ieftine şi poleite păreri de sine?

Despre ispitele intelectualilor vremurilor noastre mărturisesc că am vrut să scriu acum două nopţi un articol. Dar nu am reuşit, cu toate că am pierdut bună parte din somn. Nu vă mai întrebaţi de ce. E simplu. Ca să scrii despre astfel de ispite trebuie să le numeşti arătând cu degetul nu spre alţii, ci spre tine....

preluat de pe: http://viatalatara.wordpress.com